Sindromul Stockholm, reacție psihologică aparent anormală și de neînțeles

Exista femei victime ale violentei domestice care au facut o obisnuita in a gasi scuze barbatilor care le agreseza, pe care refuza sa-i paraseasca chiar si atunci cand au ocazia, in ciuda supliciilor la care sunt supuse. Mai mult decat atat, resping orice ajutor venit din partea rudelor, poliției sau instanțelor, considerând că acțiunile partenerilor sunt perfect justificate. Psihologii numesc această atitudine „sindromul Stockholm“.

“Sindromul Stockholm descrie o reacție psihologică aparent anormală și de neînțeles. Victima unei situații de violență sau abuz stabilește o legătură emoțională puternică cu agresorul, manifestând sentimente pozitive față de acesta și mergând până la situația în care îl apără și protejează pe cel care-i face rău, în relația cu autoritățile sau cu alte persoane apropiate care vor să intervină pentru a oferi sprijin și ajutor. Acest răspuns aparent atipic cuprinde o serie de reacții și comportamente ale victimei: sentimente pozitive față de agresor și emoții negative față de familie, prieteni sau autorități care încearcă să o salveze sau să o sprijine pentru a ieși din situația de abuz, susținerea motivelor și comportamentelor agresorului și incapacitatea de a se angaja în comportamente care au ca finalitate eliberarea din relația de control și opresiune”, explică, pentru „Adevărul”, psihologul Ionut Ghiugan.

Etimologia acestui termen este legată de un caz real de jaf petrecut la o bancă din Stockholm, în care mai multi angajați au fost ținuți ostateci pentru câteva zile, timp în care au ajuns să se atașeze emoțional de răufăcători, ăarora le-au luat apărarea după eliberare. Sindromul este însă și mai prezent în violența domestică, unde victimele ajung să treacă de partea agresorilor, ca un mecanism defensiv de supraviețuire.

“Acest model de comportament adoptat în situații extrem de violente (luare de ostatici, răpiri, etc.) sau în relații interpersonale (în relații de cuplu, în relatii de familie părinte-copil) are la baza activarea unor mecanisme adaptative care au ca scop supraviețuirea individului”, mai spune renumitul psiholog.

Acceptarea violenței se exersează în copilarie. La întrebarea cum ajung aceste victime ale violenței domestice să se identifice cu partenerii care le abuzează și le umilesc, raspunsul trebuie căutat în copilaria celei/celui care acceptă și tace, la fel cum pornirile violente ale agresorului trebuie căutate tot în anii copilăriei.

“Identificarea cu agresorul și perspectiva acestuia, colaborarea în menținerea contextului traumatic reprezintă un tipar care are la bază atât activarea sistemului biologic de supraviețuire, dar și comportamente învățate de individ în istoria lui de viață, în relație cu principalele figuri de atașament (părinții). Atunci când un copil se formează într-un mediu lipsit de iubire și sprijin, în care se simte respins și neacceptat, iar principala «metodă educativă» este frica și violența (fizică și psihică), pentru a supraviețui acestui mediu toxic, copilul se adapteaza prin modul în care își formează personalitatea și felul de a gândi. Astfel, copilul acceptă și normalizează comportamentele abuzive ca făcând parte din viata de relație de zi cu zi si adoptă comportamente conformiste și de colaborare cu agresorul părinte”, spune specialistul.

Experiențele abuzive din anii copilăriei își pun amprenta asupra personalității viitorului adult care preia abuzurile ca forme de iubire și atașament.

“Adulții proveniți din acest mediu familial au o stimă de sine scăzută, un sentiment de lipsă de valoare și dezvoltă probleme emoționale. Ca adult, atunci când intră într-o relație are aceleasi așteptări ca și în trecut față de persoana investită emoțional și adoptă la nivel inconștient aceeași atitudine și comportament pentru a “supraviețui” noii relații abuzive”, mai spune Ionut Ghiugan.

O fetiță care a crescut în teroare psihologică va accepta astfel de atitudini. La fel se poate spune că un băiețel abuzat în copilarie va deveni, cel mai probabil, un partener agresiv. Rolurile nu sunt însă obligatoriu atribuite în acest fel sexelor.

“Majoritatea studiilor în domeniu sprijină ipoteza conform căreia cei mai multi bărbați agresori au fost supuși în mediul familial în care au crescut unui tratament dur, lipsit de căldură și empatie și mulți dintre ei au fost abuzați fizic de proprii părinți. De asemenea, descoperim că multe dintre femeile abuzate care sunt supuse violenței domestice provin din familii dezorganizate, în care au fost respinse si bătute de părinți sau persoanele responsabile de îngrijirea lor. Aceste experiențe abuzive timpurii au un rol semnificativ în formarea personalității viitorului adult, adult care integreaza în tiparul său de atașament respingerea și violența ca parte firească a relației de iubire și atașament”, explică psihologul.

Dependența financiară de partenerul agresiv și copiii fac și ele greu de conceput ieșirea din relație, deși, spun psihologii, copiii ar trebui sa fie tocmai un argument în favoarea deciziei de a rupe o relație bazată pe violență, nu doar din cauza suferințelor asociate, ci și a riscului micuților de a deveni, mai târziu, victime sau agresori.

“În multe cazuri întâlnite, femeia abuzată are o situație de viață complexă și dificilă. Factori contextuali precum căsătoria și copiii minori în întreținere, dependența economică față de partenerul abuzator fac uneori imposibila luarea deciziei de a rupe relația de abuz și control. În cazul în care victima decide să pună capăt relației nefericite, ea are nevoie de sprijin și ajutor din partea persoanelor apropiate, de încredere și implicare a autoritățiilor competente și specialiștilor din diverse domenii (avocați, psihologi). Dacă femeia abuzată nu este ajutată să găseaca resursele necesare pentru a întrerupe relația cu agresorul, în cazul în care există copii, această realitate traumatică poate fi transferată mai departe trans-generațional propriilor urmași, aceștia urmând să se plaseze în viitor în rolul de victimă sau agresor”, mai spune specialistul.

Din păcate, aceste semnale de alarmă trase frecvent de psihologi rămân adesea la nivel de teorie, pentru că în țara noastră încă mai funcționează mentalități și metehne potrivit cărora bătaia e ruptă din rai.

“În România zilelor noastre, astfel de situații sunt des întâlnite, iar indiferența și pasivitatea la nivel personal și social contribuie în mod semnificativ la existența și perpetuarea acestui fenomen extrem de grav pentru viitorul familiei și societății în care trăim”, încheie psihologul Ionut Ghiugan.

Articol publicat în: www.adevarul.ro